Albinele inteapa mult in Maroc. Marwan, servitoru-mi loial, se pregateste constiincios sa faca in asa fel incat ziua mea sa inceapa perfect. Asteptand pe terasa vilei mele de la periferia orasului Casablanca, aprind o tigara aromata, Djarum Black. Atmosfera-i deliranta, dimineata asta-I mult prea calma ca sa nu ma intreb daca ziua de azi va fi fatidica. Nu imi e foame, ca de obicei, dar iubesc 300 de mililitri de White Russian, numai asa ca sa imi incep ziua indulcit si racorit. Gradinarul, Hussam, pregateste peluza pentru a-mi asterne operele pictate pe material mat din care se confectioneaza piscinele acelea gonflabile. Mai pictez, eh, asa sa mai treaca timpul, sa nu stau toata ziua sa calculez cate sute de dolari castig pe ora… Ma intind spre laptop si il trezesc. Wirelessu’ merge. Chiar eram foarte nervos daca bunul meu prieten, Elisei, care sta la mine de cateva zile, incerca sa il paroleze din nou. E comic omul, dar recent e intr-o depresie destul de naiva, din pricina faptului ca Ilona, iubita sa timp de vreo doi ani jumate, l-a parasit in dauna unui scafandru profesionist in Sri Lanka. Si aia viata, mai ales ca e la minunatul Ocean Indian, iar eu am parte de desfatare doar la Marea Mediterana. Uhm, ne multumim cu ce avem, totusi… Okay. Putina lume pe Google + azi. Banuiesc ca mai toti sunt plecati in diferite vacante cu prieteni, parinti, bunici, catelusi, dihori. Dar Ilona e online. Eu si cu Ilona suntem foarte buni prieteni. Ne cunoastem inca din liceu si am trait multe clipe frumoase impreuna, ne-am ajutat reciproc si ne-am consolat reciproc, in diferite imprejurari. Ma tot gandesc, sa initializez o conversatie cu ea, sa nu fac asta… Ciumpalacul ala de Elisei isi da mereu seama cand vorbesc cu ea, in orice circumstanta. Nu stiu cum face, dar asta e chiar un dar. Nu se poate controla. Si m-as simti prost sa ii readuc aminte, numai din priviri. Sufera dobitocul, logic, dar incearca sa treaca peste cu un cocktail marinaresc si trei dvd-uri cu filme cu Mila Kunis. Nici nu-mi finalizeaza constiinta reprosul si shizzle dizzle, Ilona se baga in seama cu mine. Incepe sa imi relateze noua ei minunata viata acolo departe, dar se plange ca de obicei de caldura infernala. Deh, a.c.-ul nu a ajuns pana in Colombo si mai trebuie sa astepte cateva zile bune pana musonul va ajunge si in sud. Ma bucur ca e fericita si ca aspira catre mai bine, dar nu e ea. Schimbarea asta se simte in conversatie si de aceea o sun, ca sa inlatur orice indoiala ca chat-ul online dauneaza intelegerii mutuale. Imediat cum a raspuns, mi-am dat seama ca este speriata, simt cum ar vrea sa ma ia in brate prin telefon, numai asa ca sunt fratiorul ei drag, fiind singura acolo, departe de tot ce stie ea mai adorabil. Dar oportunitatile vietii nu sunt de evitat, astfel o indulcesc cu niste remarci dragalase si se linisteste si pare din ce in ce mai optimista. Sa traiasca clipa, pentru Dumnezeu, ca Elisei o fi el baiat bun, dar un viitor mai bun decat cel pe care il are acum nici nu se punea problema sa i-l ofere el. Doar nu i-as nasi si i-as lasa sa stea la mine. Am si eu viata mea, haremul meu si relaxarea-mi deplina in subsolul magic plin de pungi magice de fistic, butoaie magice de Heineken, ocb-uri magice manufacturate la gramaj, dvd-ul magic cu Guitar Hero 5 in Xbox si Avenged Sevenfold intr-o magica surdina. Si, desigur, pe Martina, care inca motaie la mansarda si se lafaie in patul acoperit cu lenjerie de casmir, numai asa cum ii place ei. Am iubit-o, o iubesc si o voi iubi, dar intotdeauna am avut, am si voi avea indoiala ca e prea buna pentru mine. Nu-s Chad Michael Murray sau ceva, dar pentru ea sunt totul. E de vis si ma ciupesc destul de des, dar se pare ca e chiar realitate. Il apelez pe Issam, soferul meu, sa pregateasca masina. Am niste comisioane de efectuat prin oras. Pana face el asta, ma duc sa o trezesc pe Martina numai cum stiu eu si dusul sper sa fie pe-atat de racoritor pe cat a fost si in dimineata trecuta…
Cum am ajuns in situatia asta? Ei bine, un student care incearca sa faca o facultate si are un job in acelasi timp, ingreunandu-si viata din ce in ce mai mult din pricina unor factori interni creati de idiotenia parentala, aspira la mult mai mult si ambitia-i creste pe zi ce trece, evoluand spre riscuri asumate prematur, dar cu rezultate fabuloase pentru un viitor genial. Fiind intr-una din verile trecute inlantuit acasa, fara niciun orizont, cu prieteni putini si ocupati, spre deosebire de mine, am realizat ca faptul de a viziona cat mai multe filme de orice gen, ma va ajuta sa incoltesc o idee fabuloasa care sa ma scoata din rutina. Nu vreau sa par un Donald Trump sau un Bill Gates acum, dar am castigat o suma frumusica doar din constatari critice asupra filmelor.Adica nu am niciun fel de experienta ca si critic de film, nu am studii legate de cinematografie, nu as fi bun ca actor sau regizor sau orice legat de industria filmului. Dar anticipez, citesc caracterele, inteleg pelicula, ma transpun in viata actorilor, cercetez orice este posibil. Astfel, am starnit admiratie chiar din partea actorilor in sine. Am postat pe diferite site-uri cu specific si mi-a fost dat sa vad ca nu ma contrazic doar cu mine insumi si cu alti cinefili, dar ca si actorii, aflandu-se sub pseudonim, isi cauta perfectiunea in criticile noastre. Dupa un timp, ma trezesc cu un mail suspect de interesant. Nu l-am luat in seama. Sigur farsa, trolling sau ceva de genul. Dar omul insista. Nu spun inca cine era. Ii sugerez sa ma convinga, prin a ma suna si a stabili o intalnire chiar in capitala Romaniei, el fiind in California la acel moment. Un lucru deloc imposibil, avand in vedere ca insistentele erau de partea lui si tot ce dorea e sa ma coopteze ca si principal asistent si impresar, pe probleme de casting. El stia ca eu as fi omul potrivit doar fiindca nu cunoastea pe nimeni care sa ii citeasca personalitatea si actoria atat de bine. Nici chiar prieteni din copilarie, parinti, sotie, orice, eu fiind solutia la avansarea lui peste cele mai multe stele de la Hollywood. M-a sunat, i-am recunoscut vocea, dar inca eram uimit si nu credeam, farsa se tinea scai de subconstientul meu. Oricum, pana la face to face business, imi pastram rezervele. Urma sa soseasca dupa doua zile in Bucuresti. Centrul Vechi e perfect, avand in vedere ca era acomodat cu zona, datorita unor filmari aici. Café Deko, ora doua, dupa-amiaza. Am ajuns cu doua minute mai devreme, macar sa fiu pacalit din timp. Era o liniste mormantala acolo, deh, marti, majoritatea populatiei la job, caldura mare, ora inoportuna. La doua si trei minute se auzea cum cateva persoane urcau scarile. Ca din umbra, apare, inconjurat de doi gealani, cu ochelari la ochi, costume bej aproape identice, mers afro-american ( ei fiind de rasa caucaziana ), un barbat la vreo 45 de ani, cu frunte lata, nas destul de evidentiat, mers un pic cocosat, de asemenea cu ochelari la ochi. L-am recunoscut imediat si mi-am pierdut vocea. Si-a dat seama ca eu sunt cel cu care avea de impartit un angajament profesional atat de profitabil pentru ambele parti. M-am prezentat. Si el, la randul lui. Normal ca nu avea nevoie de asta, dar omul are bun-simt. Asta e OK. Parca i-am vazut capul in flacari pentru cateva secunde, dar iluzia a trecut repede. Totusi ce avea cu gecile de piele? Nu am inteles asta niciodata, dar e posibil ca si in cada si in pat sa poarte una. Oricum, am trecut peste trac, ne-am acomodat in idei si principii, eu netinand cont ca gorilele-i o dadeau pe nefiltrata cat sa trebuiasca refill o data la zece minute. Ii expuneam ideile ma aproba. Il criticam, ma aproba. Ii dadeam sfaturi pentru platouri de filmare, aceeasi incuviintare. Eram perplex. Gandirea mea daduse roade in sfarsit. Simteam ca sunt mai mult decat un simplu romanas, pe treaba lui, independent, banal, rutinal. Il prinsesem pe Dumnezeu de picior si eu inca nu realizam. Dupa cateva ore de discutii fabuloase cu acest actor calm, inteligent, calculat, pragmatic si realist, am batut palma pentru un contract de colaborare, cu beneficii mutuale geniale, dupa cum am spus mai sus, el crezand in mine ca boost de cariera si eu castigand pe luna o suma de cinci cifre in dolari americani. Mana cereasca – zic!
Ma joc cu un greiere negru, mort, pe care il ard cu bricheta. Si decid sa continui relevant, rememorarea ascensiunii mele teribil de random. El, actorul, m-a propulsat. M-a demonocromatizat. Sunt viu din nou. Sunt iar copil fiindca mi-a facut posibil visul de acum aproape un deceniu. Acela de a scrie. Si nu oricum, ci folosindu-ma de propriile-mi convingeri, idei, pareri, critici. Ma confund cu chestia asta. Nici nu mai stiu, oare, cand eram mic, foarte mic copil, la acel obicei peren de “taiere a motului”, am ales instrumentul de scris? Oricum, intuitia mea e de prisos acum, fiindca sunt eu si nimic mai mult. Acum imi multumesc ca nu am facut alti pasi gresiti. Pasi care puteau sa ma impiedice sa intru in lumea asta noua. Puteam sa ma afund in depresie, sa ma banalizez din orice punct de vedere, sa fiu doar un om normal, un tip fad, care se muleaza dupa moravurile societatii de azi. Puteam sa fiu un simplu cinefil, care-si pastreaza parerile pentru el sau discuta doar in cadre restranse, de unde nu poate progresa nicicand. Puteam sa ies doar la sfarsit de saptamana la cateva beri care-mi ameteau intelectul si la cateva tigari care-mi scurtau fuleul spre a prinde luminita epocala de la capatul unui tunel in tara tuturor posibilitatilor. Dar, iata-ma! M-am salvat. Fara sa fur, fara sa mint, fara sa insel, fara ca faptele mele sa afecteze pe cei din jur. Doar cu vointa proprie, rabdare si inspiratie. Acum sper doar sa fiu sanatos, pentru a-mi continua contributia in lumea filmului, in viata profesionala a actorului, in ascensiunea si mentinerea intr-o cariera dorita din prematurul meu social fara par pubian.
Am facut paranteza asta pentru a va introduce in lumea mea recenta, nu prezenta, si isi are rolul ei aici, deoarece e o carte, nu e un film, caruia regizorii ii fac continuari, dar care, din punct de vedere cronologic, au datare perioada pre-actiune.
Viata de liceean a fost una tumultoasa. Cu salturi patologice, dar reusite. Cu banalitate si ironie. Cu iubire si deznadejde. Cu scormonire a tot ce inseamna anturaje, cunoastere de sine si preamarire. Nu pot spune ca mi-am gravat existenta in acea perioada. De ce? Asta vom afla mai tarziu.
Antiteza subiectiva. Trebuie… Patul. E un obiect casnic in concordanta cu noi insine. E ceva ce iubim neconditionat oricand. E mereu alaturi de noi, la bine si la rau. E vital. Mai ales, la maturitate, cand profitam de “el” si il exploatam intru vesnica lui folosinta. Acum nu e vorba numai de dormit. Intervine sportivul din noi, fascinat de ineptiile onirice si de artificiile de pe tavan. Nu, nu mai poti simti ajustarea placilor tectonice. Nici macar sunetul ploii nu te mai intristeaza, din contra, iti deschide noi orizonturi. Nimic nu ii poate tine pasul… In your face – fotoliu, canapea, scaun, saltea, covor, hamac – hmmm, nu, hamacul nu merita desacralizat. Traiasca patul si cei ce rezista in a-i tine piept, urzind bobul de roua de pe frunte, care tocmai stinge de tot scrumul unei tigari vechi de opt secunde.
N-am nevoie de o parasuta pentru a ateriza decent in viata. Asta am realizat. Neconcordanta numita viata implica mai mult decat un obiect ce apara de accidentari. Tot ceea ce conteaza e sa inghiti prea mult in sec. Daca te razvratesti mai mult decat esti programat sa fii lasat, menirea ta pe aceasta lume e teribil de ingreunata. Durerea profunda duce numai la alte dureri neasteptate, nedorite si atat de ireductibile. Oare uneori mai merita ceva? Oare chiar exista luminita aia de la capatul tunelului? Ma gandesc sa infiintez un partid. Partidul oamenilor care nu sunt lasati sa zambeasca. Multi ar spune ca nu e posibil asa ceva. Ni se poate lua tot, numai puterea de a zambi, nu. Dar asta e relativ… Mie, pana si posesia acestei puteri, simt ca imi este topita de un acid mult mai caustic decat insemnatatea cuvintelor. Poetii si scriitorii foloseau metafore spre a fi intelesi la un moment dat de cei care aveau acces la scrierile lor. Oare ce s-ar fi intamplat daca nimeni, absolut NIMENI, n-ar fi inteles ce au zamislit ei in trista lor existenta? Oricum, teoria-i undeva la mijloc, avand in vedere ca nu toti au inteles figurile de stil create. Imi aduc aminte de un episod din desenele animate preferate, cand personajul principal avea de dus o lupta cu sine insusi in privinta pasului decisiv al vietii, acela de a se detasa de parinti. Asta ma face sa inteleg clar randuirea lumii in care se traia in acele timpuri. Dar astazi? Oare nu e normal sa evoluam? Stagnarea e egala cu repulsia, deci ce facem? Desigur, sa ne complacem la nesfarsit, fara a face nimic important ce sa schimbe un traseu fatal. Adevarul doare. Intotdeauna va fi asa. Chiar daca lumea se schimba, tiparele raman si sunt si ele influentate intr-o anumita masura de orice graviteaza in jurul lor. Dar adaptarea e intotdeauna benefica celor care o detin cu desavarsire.
No comments:
Post a Comment