Mi-am adus aminte de un fapt. Stateam aseara, la majorat, cu paharul in mana. Ma simteam secat, desi bausem destul de mult. Ma uitam in jur. Unii se distrau, altii se relaxau, altii vorbeau despre vrute si nevrute. Ma uitam la paharul meu de vin roze si ma gandeam ca in curand voi incepe o noua viata. Ma gandeam ca ceva din mine se va rupe cand voi pleca din Campina. Pur si simplu, parca imi fugea viata prin fata ochilor. Stiam una si buna : ma duc la facultate, "scap" de cicaleala parintilor, fug de plictiseala orasului monoton, cunosc persoane si lucruri noi, invat sa ma descurc extraordinar de mult pe cont propriu.
Dar simteam ca nu sunt eu. Ca sunt gol pe dinauntru. De ce? Fiindca plec la Bucuresti pentru ceva teoretic, pentru ceva fara fiinta. Ca acolo ma va astepta o camera de camin, tacuta, care va vrea sa-i vorbesc. Ma va astepta adultul din mine, care-mi va spune sa ne contopim cat mai repede. Copilaria mea va ramane aici, amintirile mele cele mai dragi vor ramane in urma. Aici am cunoscut dragostea adevarata, aici o las. Dar nu, nu vreau! Vreau ca sentimentul sa vina cu mine, sa imi tina de urat in zilele de toamna ploioase, cand nu voi avea chef de altceva decat sa ma uit pe fereastra plina de stropi mari de lacrimi din cer si sa incerc sa ignor rasetele si glumele despre fete de-ale colegilor mei de camera.
Stiu ca n-o sa fiu singur, stiu ca voi avea cativa amici vechi care-mi vor tine pasul ori de cate ori as avea nevoie de ei. Dar nu e destul pentru mine... Nu ma simt impacat cu mine insumi pana cand voi sti ca sentimentul e cu mine, ca imi va da voie sa ma indragostesc din nou si ca nu voi avea parte de neplaceri.
Pana atunci, mai am de clipit. Mai am de respirat aerul Campinii. Mai am de mers pe trotuarele de la Casa Stiintei. Mai am de privit lacul. Mai am de cantat pe bulevard. Mai am de... mai am putin...
No comments:
Post a Comment