Punctul culminant

Astãzi a fost oficial ultima zi de licean, din viata mea. Desigur cã mâine va fi serbarea finalã, dar noi am predat clopotelul magic celor de a 11-a, azi. Am avut ocazia sã fiu fruntasul grupului dement de la 12 D. Alergam in cercul format din elevi, doamna dirigintã tinându-mã de mânã, iar in cealaltã mânã zdrãngãneam clopotelul, parcã aducându-mi putin aminte de zilele copilãriei când mã duceam cu Plugusorul. Eram foarte emotionat. Imi venea sã mã opresc din alergat, dar aveam toatã ceata in spate. Am fãcut poze. O droaie de poze. Fiecare cu fiecare. Fiecare cu orice profesor sau profesoarã, pe care il sau o prindea la fata locului. Am unit bratele toti si am salutat propria noastrã istorie. Am vãzut o profesoarã iesind plângand din clasa in care dânsa a predat patru ani. Emotiile o coplesiserã, impresionatã, probabil, de dragii ei elevi. Dupã festivitate, relaxarea datoratã rãgazului pre-BAC, a dus la o iesire amicalã a bunilor colegi si prieteni, domnii profesori de fizicã si de biologie. Imi place sã vãd cadrele didactice, care timp de patru ani au fost mereu sobre si cu chef de muncã in a ne instrui, acum depãsind conditia de adult, cu o apropiere mai intensã cãtre noi, adultii mai imaturi. Nu o sã uit nimic. Sunt fericit cum am parcurs acesti ani, dar sunt foarte dezamãgit cã am ajuns in punctul terminal. Totul a trecut mult prea repede. Etape peste etape, examene peste examene, distractii peste distractii, povesti de dragoste, prietenii strâns legate si mereu lucruri noi. Am iubit, iubesc si voi iubi acest liceu si pe cei care m-au fãcut fericit de-a lungul acestor patru ani. Adio Grigorescu...