Linii trasate ( partea a 2-a )

...Continui sa merg...E magie. Faptul ca am reusit sa plec prin fortele mele, neimpins de la spate de cineva, nesfatuit de cineva, fara ca macar sa vorbesc cu cineva despre asta inainte. E ca trucul ala cu iepurasul iesind din joben. Asa mi-a venit ideea asta. Acum nu stiu ce sa mai fac. Parca tot drumul asta din fata mea e plin de care alegorice. Nu e linistea pe care o vroiam. Cel putin nu pe acest teritoriu. De aceea vreau sa merg cat mai mult si cat mai departe. Cand vad cate o masina care incetineste, crezand ca as fi unul din acei autostopisti, dar eu neschitand niciun gest si cand pun urmatorul picior in fata, pare ca accelerez eu in locul soferului. Cand cate un taran pe bicicleta se baga in vorba cu mine, paremise m-ar cunoaste de-o viata intreaga. Nu suport chestiile astea. Vreau sa am drumul presarat cu tacerea unui peste. Intre timp am ajuns intr-o zona chiar pustie. Zambesc. Am o presimtire. Ma uit la cer. Nu-mi vine a crede ce tocmai am zarit. E o stea cazatoare. Nici nu s-a innoptat bine. Cred ca e un semn. Cred ca tocmai vreau sa imi pun o dorinta. Dar stai. E indeplinita. Nu sunt acasa. Nu sunt stresat. E liniste si doar un far in departare imi lumineaza slab irisul. Ce spun? Un far? Am ajuns la mare! Eh, cel putin sunt aproape. Grabesc pasul. Iubesc marea fiindca acolo e liniste si pace, fiindca sunt plaje cu nisip fin, pentru ca e cald si nu ai unde sa te ascunzi de razele soarelui, fiindca si ei ii place marea. Vreau cu orice pret ca in noaptea asta sa ma lasi sa dorm pe plaja ta, mare divina! Sa ma invelesc cu alge, sa ma gadile adierea de dupa valuri, sa aud cate un pescarus care a uitat sa mai plece, admirand si el frumusetea acestor meleaguri. Si sa ma scol dimineata, chiar atunci cand prima raza a soarelui ce mijeste din mare, imi va lumina chipul, chipul unui fraier egoist de optsprezece ani, care a lasat totul in urma, numai pentru a fi el fericit. Dar nu regret. Numai de asta nu imi pasa acum. In tot timpul in care m-am gandit la asta, am avansat. Si am avansat destul de mult incat sa fiu la doar cativa zeci de metri de plaja. Am ajuns. Imi iau rucsacul din spate. Am acolo o paturica pe care o astern pe nisip. Ca mai zaresc cate un cuplu de indragostiti care isi fac naravul unui preludiu de anotimp, ca mai vad cate un betiv innecat in aburii fericirii pe o baliza. Astea sunt nimicuri. Care nu imi pot strica finul moment de desfatare, de descatusare a fiintei mele. M-as ingropa acolo. Ce ca hai sa ne mutam cu toti la mare, eu deja sunt aici. Am incheiat contractul. Nu mai vreau sa plec. M-am reindragostit. Inca o data. Pe langa faptul ca o iubesc pe ea, imi iubesc decizia pe care am luat-o. Nu mai privesc in gol pentru ca sunt trist, ci pentru ca sunt fascinant de neatent la trecut. Nu mai oftez pentru ca sunt nervos sau stresat, ci pentru ca sunt extraordinar de usurat de toate gandurile intunecate si pesimiste. Nu mai scrasnesc din dinti de invidie, ci ca ma amuza sa fac asta, dat fiind faptul ca ma aud in atata liniste. Ar merge o bere acum...